În chirie pe fosta stradă a Poetului II

Moşu-avea pe casă o terasă. Cu barăci şi acareturi, se găseau de toate, frate, de la cuie la şireturi, de la schiuri rupte la ambalaje de halva. Pe terasă, chiar pe lângă balustradă-n partea stângă, creşteau flori, puţin orceag, În baracă, la intrare, sta un steag. Câteva păpuşi de plastic, papioane de elastic stau trântite şi uitate, lâng-o poză de pe timpul lui Pazvante.

Îşi plantase flori şi ceapă, într-un colţ, şi-n altă parte, adunase ţigle sparte, să încercuie pământul ca să-şi facă o grădină; nu putuse să priceapă cum că scurgere e proastă şi-o să-i cadă apa tot în casă, peste firul de lumină, peste prize, în reprize, iferim. Casa aştepta de mult să moară, asta ştim, că ne-a spus-o tristă într-o seară la un ceai, când lătrau dulăii de pe Splai, la o apă plată, când mureau pisicile pe stradă. Eu eram mai trist ca moşu stam, ascultam, dormeam, n-aveam ca acuma internet şi nici nu trecuse pe aici (prin cap adică) acea frică de limbrici metafizici care-mi dau, vai, acuma ameţeală.

Eram viu, mergeam la şcoală. Suspendat pe veşnicie într-o lume cu poezie la discreţie şi cu spirtoase, m-ascundeam cum cârtiţele-n beciuri, aşa că (prietenii s-asculte, deci aceste deci-uri): deci cele ce fac viaţa-ndestulată cred că sunt din cele următoare: traiul pur şi inima-mpăcată, banii rămaşi şi nu strânşi cu sudoare, amicul bun, nevasta fără crize de isterie şcoala fără plată; deci cred că sunt din cele următoare cele ce fac viaţa-ndestulată: un soare cald şi inimi cardiace, de copii, din când în când trei scurte poezii cu fler de ochi albaştrii pe-nserate. Un câine negru care urlă-n lună şi trei cocoşi de rasă. Şi-o alună.