Soţul

M. a fugit de acasă. Locuim împreună la mine în apartament în Oltenia. Vom avea cununia civilă peste 12 zile…

Sunt fericită, plină de speranţă, încrezătoare. Sunt liberă să iubesc, liberă…

Întârzii câteva ore după ora la care trebuia să ajung acasă. M. este nervos şi mama speriată. De el.

Încerc să îi explic ceva despre faptul ca am fost la sedinta de epilare definitiva, dar urlă atât de tare, încât îl înfrunt…

Mă prinde de haine şi mă târăşte după el până în baie. Închide uşa cu zăvorul şi începe să mă lovească peste faţă şi peste urechi, urlînd că el mă iubeşte şi eu îi fac una ca asta. Mă acuză că aş fi fost în altă parte, că el m-a căutat disperat peste tot, că s-a făcut de râs căutându-şi nevasta…Ţip să mă lase, o strig pe mama, care se agită la uşă implorându-l pe M. să îmi dea drumul. Îi spune să nu mai dea că mă omoară, că eu am trombocitopenie şi pot face hemoragie internă. El, urlând, continuă loviturile până oboseşte. Am strania senzaţie că ne-a bătut, oarecum, pe amândouă. Aerul pe care şi l-a luat spune: „Până aici v-a fost, v-aţi găsit naşul!”

Nu mai aud cu o ureche. Plâng şi tremur de furie şi de ruşine. Îmi este ruşine…, aşa o ruşine!

Mă trag într-un colţ şi încerc să îmi adun gândurile. Este haos în mintea mea. Nici nu înţeleg ce se întâmplă, nu vreau să accept realitatea.

M. mă imploră să îl iert. Stă în genunchi în faţa mea şi mă imploră să îl iert. Îi spun că îl iert dacă mai îmi dă zece palme. Nu înţeleg nici eu de ce îi cer asta. Este o atitudine ciudată. Îi cer să mă bată. Poate doresc să îmi dea puterea de a-l da afară. Plânge şi se roagă de mine să îl iert. Plânge toată noaptea.

E dimineaţă. Îl iert…